Blog despre copii

In urma cu cateva luni, vorbeam cu prietena mea care are un baietel cu doua saptamani mai mic decat micutul meu, despre decalotare. Ea deja a fost cu fiul ei sa-l decaloteze si imi povestea cat de mult suferise si prin ce suferinte a trecut copilul ei pana s-a vindecat.

In acelasi timp ma intreba daca eu nu merg la medic cu Luci,  baietelul meu in varsta de 1 an si sase luni. Nestiind exact ce presupune, ce avantaje si consecinte poate avea decalotarea, i-am spus ca o sa ma documenteza si la un moment dat o sa iau o hotarare in acest sens.

Am inceput sa citesc pe internet (dar nu stiu daca a fost cea mai buna solutie, pentru ca mai mult m-am ingrijorat decat sa ma lamuresc in aceasta privinta), am vorbit cu diverse cunostinte si toata lumea m-a sfatuit sa merg la medic pentru decalotare (aveam nevoie in primul rand de sfatul unui medic chirurg, care era cel mai in masura sa ma lamureasca).

Am hotarat sa mergem la Budimex, la d-na doctor Bratu. Am sunat la spital, am aflat ca miercurea dadea consultatii.  Miercuri la ora 14 eram in spital, asteptand cu neliniste sa ne primeasca d-na doctor. Am reusit sa intram pe la ora 16 (pentru ca d-na doctor era in operatie).

Toate bune si frumoase, am intrat, am spus pentru ce am venit, il consulta pe micutul meu, ii pune un diagnostic, ne spune ca pielita era aproape desfacuta si ne intreaba daca vrem sa il decaloteze pe loc (nestiind care va fi procedura, pentru ca d-na doctor nu ne spusese, am acceptat, cand colo ce sa vezi, forteaza, tragand in jos cu mana). Am crezut ca imi vine rau cand vedeam cat de speriat era si cat de tare plangea micutul meu.

D-na doctor mi-a aratat cum trebuia sa procedez eu acasa si cum sa il dau cu Cutaden  dupa decalotare. Fiind foarte socata si impresionata de suferinta fiului meu,  nu am mai fost in stare sa intreb si alceva decat daca trebuie sa mai venim la control (raspunsul a fost nu, decat daca se intampla ceva). Am plecat cu inima indoita, nestiind ce se putea intampla  si nici ce avea sa ma astepte in zilele urmatoare.

Nu pot exprima in cuvinte ce era in sufeltul meu cand plangea si tremura cu tot corpul micutul meu, cand incerca sa faca pipi, cum ma striga si ridica mainile la mine sa il iau in brate si cum ma tinea strans de gat, sa nu il las jos.

Noaptea a fost groaznica, se trezea tremurand cand facea pipi si adormea plangand. Ma plimbam cu el in brate prin casa si plangeam impreuna cu el, simteam ca poate nu am luat o hotarare corecta, ma invinovateam pentru suferinta lui.

Dupa trei zile petrecute in acest ritm, am hotarat sa o sun pe d-na doctor, sa o intreb daca e normal sa fie asa, mai ales ca doua zile, putzulica lui a fost umflata, cat timp trebuia sa-l mai vad in aceasta stare si sa nu-l pot ajuta decat cu un supozitor si compresa cu rivanol, care parca nu aveau nici un efect.

Am reusit sa vorbesc cu d-na doctor, care auzind, prin ce trece micutul meu, a zis sa-l lasam in pace pentru a se vindeca(si avea dreptate caci de cand nu am mai incercat noi acasa decalotarea, micutul meu si-a revenit) si sa mergem din nou miercuri cu el sa-l vada.

Acum astept cu frica in suflet sa vina ziua de miercuri. Oare se va lipi din nou acea pielita, o vom lua de la capat cu chinurile, ce se intampla daca nu il mai decalotam (din dorinta de a nu mai fi martora la suferinta fiului meu), sunt intrebari pe care de aceasta data o sa i le adresez d-nei doctor (o sa fiu mai pregatita stiind oarecum cum vor derula lucrurile).

Si astazi este abia luni…………